Mansardele mi s-au părut întotdeauna un loc… altfel, oarecum ezoteric, un soi de simbol al apropierii omului de înaltul cerului, sau măcar o frântură de basm, de baladă romantică despre virtute şi compromis, de cântec de dragoste sau de singurătate…
Dar n-am locuit niciodată într-o mansardă şi n-am intrat decât în două. Una era a unei colege de serviciu, în casa părinţilor ei dintr-un sat pierdut între dealuri, cu vedere către rotonda de zăpadă de pe un un creştet de munte din zare. În mansarda aia n-am ajuns decât o singură dată, şi n-am stat nici măcar atât cât e nevoie ca să se scurgă bruma de nisip dintr-o clepsidră minusculă. Dar încă mai văd în faţa ochilor patul imens, aproape cât toată încăperea, patul pe care jinduia ea să-l împartă cu un bărbat, şi care poate că de asta mi-a adus aminte de altă mansardă, mansarda lui Gelu, cu un pat mult mai mic – blana de jos, de lângă el, era cam de aceleaşi dimensiuni, şi cred că Gelu le împărţea pe amândouă cu mai multe femei (nu simultan!), dând dovadă de o foarte masculină lipsă de originalitate în această privinţă.
- text scris pentru duzina de cuvinte nr. 106, cu mansarda închiriată de aici
