"Când
urletul îmi era tăcere" e titlul unui articol despre depresie pe care
l-am citit azi şi, după ce l-am citit, m-am gândit să fac o faptă bună, adică să vă recomand tuturor terapia prin scris.
Eu una am practicat-o cu succes, deşi eram prea beată ca să ştiu ce practic (dar vă garantez că nici dacă aş fi fost trează n-aş fi ştiut).
Eu una am practicat-o cu succes, deşi eram prea beată ca să ştiu ce practic (dar vă garantez că nici dacă aş fi fost trează n-aş fi ştiut).
De fapt am vrut să apelez la terapia prin alcool, aşa că m-am îmbătat crunt, cu votcă (mişto
beţie, a doua zi nu mi-a fost rău deloc). Şi, după ce şi-a făcut alcoolul efectul, mi-a venit ideea să scriu pe pereţi, în
jurul uşii iubitului infidel. Nu-mi amintesc ce am scris, îmi amintesc
doar că s-a întâmplat după ce am plâns cu un copac în braţe, pe o
străduţă lăturalnică, pustie - sau cel puţin pustie mi s-a părut, şi de atunci trăiesc cu impresia asta.
Şi-mi mai aduc aminte că l-am iertat pe individ peste o zi sau două, pur şi simplu fiindcă m-a făcut să râd. A fost cam aşa:
-- Nu-mi mai pasă, n-ai decât să te culci cu cine vrei! am spus, furioasă.
-- Acum vreau să mă culc cu tine, mi-a răspuns, senin.
Şi, în loc să-i trag o palmă - cum scrie în romane că se procedează în asemenea ocazii, am izbucnit în râs şi m-am ţinut de cuvânt. L-am lăsat să se culce cu cine a vrut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu